Mi se intampla sa spun, uneori, lucruri exact pe dos fata de cele pe care le gandesc. Cand ma intreba cineva daca m-am suparat… Cand un barbat pe care l-am iubit imi cere voie sa ma paraseasca…
Am reascultat de curand cantecul celor de la Poesis, Elegie, pe versurile lui Zaharia Stancu:
“am uitat de mult cum arati,
dar poate ochii-ti erau albastrii,
parul aprins ca padurile toamna,
mainile mici, si viorii
am uitat de mult cum vorbesti,
dar parca aveai glasul scazut.
mai aud, ca prin vis, o vioara
inganand in trecut
nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa
dac-ai murit, daca traiesti…
doar o ciuda smintita ma zbuciuma.
cresti din zapezi si matasa”
Si mi-am dat seama ca, uneori, cand ne doare prea tare o decizie a altuia, o intamplare asupra careia nu am avut putere, un gand nascut din mintea altcuiva, nu mai avem curajul sa spunem ce simtim. “Nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa”, le spunem celor pe care ii iubim cu deznadejde, dar stim ca dragostea lor nu ne mai poate ocroti de tristete. “Am uitat de mult cum arati”, le soptim in gand, cu zambet inghetat, celor al caror chip il purtam pe vecie in suflet si in gand, carora le-am putea desena, oricand, din memorie, conturul obrazului, linia coapselor, profilul admirat indelung…
“Te deranjeaza daca plec?”, mi-a spus intr-o zi un om care as fi vrut sa ramana langa mine pentru totdeauna. “Mergi cu bine”, i-am raspuns, si am ridicat mana sa-l inchin, sa-i fie drumurile aparate de primejdii. Ani la rand, apoi, m-am intrebat cum ar fi fost daca as fi spus ce gandeam. Daca l-as fi implorat sa ramana. Dar am avut ragaz -aceiasi ani- sa-mi dau seama ca, uneori, cand bataliile au fost pierdute de dinainte de-a incepe, in numele unui rest de demnitate, avem chiar si dreptul sa mintim.
Sam Sept 05, 2009 9:49 pm Scris de Titi